Dupa nastere, este fireasca o stare generala de epuizare si de anxietate, fiind considerata o perioada de adaptare la copil. Aceasta stare a fost denumita «baby blues» si simptomele care apar sunt considerate normale, nefiind considerate patologice.
În ce punct însă, simptomele de depresie devin critice sau periculoase pentru viata copilului sau a mamei? Diagnosticul de depresie postpartum nu poate fi pus decât începand cu 4 săptămâni de la naştere.
Conform Manualului Diagnostic si Statistic al Tulburarilor Mentale (DSM-IV-TR, Asociaţia Americană de Psihiatrie [APA], 2000), un diagnostic de depresie postpartum este determinat atunci când proaspăta mămică experimentează cel puţin cinci din cele nouă simptome enumerate pentru depresie majoră, la cel puţin patru săptămâni după naştere.
Aceste simptome enumerate în DSM (2000) pot include următoarele:
- persistenţa unor stări depresive
- interes diminuat în îndeplinirea sarcinilor
- pierdera în greutate sau creşterea considerabilă
- somnolenta sau lipsa de somn
- nelinişte sau lipsă de energie
- sentimente excesive de culpabilitate
- dificultăţi de concentrare
- preocupări legate de subiecte precum moartea
Există anumiţi factori care pot întreţine sau contribui la dezvoltarea unei tulburari de depresie postpartum, asa-numiţii factori de risc: lipsa încrederii în abilitatea de părinte, complicaţiile cu alăptarea deprivarea de somn, copleşirea de responsabilităţile parentale, operaţia de cezariană, adaptarea la şi asumarea unor noi roluri, lipsa suportului din partea familiei şi a prietenilor.
În foarte multe cazuri, această tulburare are efecte asupra modului în care se dezvoltă ulterior bebeluşul. Studiile au pus în evidenţă că efectele apar în planul dezvoltării mentale şi motorii, care se produce mai lent în primul an de viaţă al copiilor cu mame care au suferit de depresii postpartum.
Explicaţia vine din faptul că în această perioadă mama este indisponibilă pentru a crea un bun ataşment cu copilul ei, ceea ce duce la un ataşament nesigur, ambivalent. Mamele depresive demonstrează niveluri scăzute de activitate şi o arie mai restrânsă de emoţii, vorbind mai puţin şi mai indiferent copiilor lor, decât mamele non-depresive. Ele îşi încurajează foarte puţin copiii în explorarea mediului, prin aceasta ei devenind mai puţin curioşi, fapt care influenţează nivelul lor de dezvoltare cognitivă.
În diada compusă dintr-o mamă care suferă de depresie postpartum şi bebeluşul său, în ingrijirea acestuia, mama este foarte puţin orientată către nevoile lui, existând o interacţiune foarte mică faţă în faţă. Spre exemplu, atunci când copilul respinge sticla de lapte, mama persistă în hrănirea acestuia, existând un foarte mic contact vizual între mamă şi copil. De foarte multe ori, mama nu poate alăpta bebeluşul, fapt pentru care se culpabilizează şi se autoevaluează negativ privind abilităţile lor maternale.
Astfel, devine evident faptul ca mamele deprimate au nevoie de suport psihologic în ceea ce priveşte alăptarea şi crearea unei relaţii mai bune cu copilul lor. Le creşte în acest fel, sentimentul capabilităţii şi se reduc sentimentele de vinovăţie implicate în mecanismul depresiei.
Cercetările s-au orientat pe descoperirea formei de psihoterapie eficiente în cazul depresiei post partum. Consilierea non-directivă dar şi forme de psihoterapie mai neconvenţionale precum art-terapia şi-au dovedit eficacitatea în ceea ce priveşte tratamentul depresiei postpartum.
Gabriela Şarapatin, Psiholog, Psihoterapeut in formare – psihoterapie experienţială